Sfat înţelept

Ai grijă de gândurile tale, căci ele vor deveni fapte.
Ai grijă de faptele tale, caci ele vor deveni obiceiuri.
Ai grijă de obiceiurile tale, căci ele îţi formeaza caracterul.
Ai grijă de caracterul tau, căci el îţi va scrie destinul.
Zâmbeşte ca şi cum nu te-a facut vreodata să suferi.
Dansează ca şi cum nimeni nu te-ar vedea.
Cântă de parcă nu te-ar auzi nimeni.
Traieşte ca şi cum Paradisul ar fi pe Pamânt.
Nu uita : Viaţa ţi se dă doar o singură dată!!!

Anunțuri
Publicat în Minim de Cultura Generala | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Teoria lui Maslow. Piramida nevoilor

Modelul creat de Abraham Maslow postulează că oamenii au nevoi care trebuiesc satisfăcute. Acest model a fost numit de Maslow – „Ierarhia nevoilor”. În urma cercetărilor efectuate, Maslow a ajuns la concluzia că există nevoi stringente pot fi clasificate în funcţie de importanţa lor pentru fiinţa umană, ele reprezentând totodată, anumite nivele. Odată ce am atins un anumit nivel de satisfacere ale nevoilor noastre, trecem la altul… şi tot aşa până spre perfecţiune (are, s-o spunem între noi, nici nu prea există. :))

Nevoi fiziologice – Nivelul inferior (primul!) al ierarhiei lui Maslow. Aici includem nevoile de bază, biologice sau fiziologice. Orice fiinţă umană are nevoie de apă, mâncare, aer, odihnă, haine şi sex. Importanţa acestui nivel este clară de la sine. Atunci când omului nu-i sunt satisfăcute nevoile de ordin fiziologic, el nu mai este interesat de satisfacerea celorlalte nevoi. Cel care se gândeşte la pâine, nu mai este interesat de etică, spiritualitate etc. Doar în momentul când nevoile fiziologice au fost satisfăcute, fiinţa umană se poate orienta spre satisfacerea altor nevoi. Este o scară, treptele căreia nu pot fi sărite (evitate), atâta timp cât nu ai călcat pe prima treaptă, nu poţi păşi pe a doua. Managementul companiei calculează un minim cu care angajatul fiecărui nivel trebuie să fie remunerat, pentru a putea supravieţui. Acest minim se numeşte SALARIU. J La fel, orice organizaţie îşi stabileşte un program de lucru, în dependenţă de capacitatea de muncă a angajaţilor sau mai bine zis, în dependenţă de „nivelul refacerii capacităţii de muncă”. După o zi de muncă, corpul uman are nevoie de cel puţin 8 ore de odihnă. Este o lege a naturii!

Nevoi de securitate – Când nevoile biologice sunt satisfăcute, oamenii încep să se preocupe de siguranţa lor fizică şi psihică. Orice pericol care ameninţă integritatea fizică şi psihică a unei persoane trebuie eliminat. În cadrul companiilor se stabilesc reguli referitoare la securitatea muncii (accidentare, boli etc.), securitatea locului de muncă (persoanei trebuie să i se asigure anumite drepturi, el trebuie să aibă o siguranţă că nu-şi va pierde locul de muncă, aşa, din senin.), plata unor salarii peste nivelul minim de supravieţuire etc.

Nevoi de apartenenţă. Când omul este satisfăcut din punct de vedere fiziologic şi se simte în siguranţă, el va deveni interesat să îşi satisfacă nevoile de contact cu societatea. Noi avem nevoie să intrăm în contact cu alte persoane. Este dificil pentru o persoană să trăiască singură, izolată de societate. Omul se simte mai sigur şi are nevoie să facă parte dintr-un grup oarecare, să aibă prieteni, să aibă contact cu lumea externă.

Există, desigur şi excepţii. Cineva ar putea spune că sunt multe persoane care aleg calea pustniciei şi rup contactul cu societatea. Da, este adevărat, în orice cultură, religie găsim acest timp de oameni, dar nu trebuie să uităm că ei sunt o excepţie. De la natură, omul, atât din punct de vedere fizic, cât şi spiritual este „predestinat” unei vieţi de grup.

În cadrul companiilor, noi ne integrăm într-un anumit grup. Ne mândrim sau nu, dar noi ştim că facem parte din acest grup. Interacţionăm cu colegii, cunoscuţi sau necunoscuţi, utilizăm acelaşi limbaj, simţim acest grup ca o altă „familie” a noastră. Vom să devenim parte componentă a acestui grup, până în momentul când nevoile noastre de apartenenţă nu vor fi satisfăcute.

Nevoi de stimă – orice persoană simte nevoia de a fi respectat, de a se simţi valoros. În companiile moderne, trebuie create astfel de condiţii ca angajaţii să nu se simtă subestimaţi. Îndeplinind acet tip de nevoi, vom crea o atmosferă plăcută şi productivă în cadrul companiei noastre. De multe ori angajaţii nu pleacă dintr-o companie din cauza salariului mic, ci din cauza că nu se simt respectaţi în cadrul acestei companii şi invers, mulţi angajaţi, care nu sunt satisfăcuţi întru totul de remunerarea financiară, nu-şi schimbă serviciul, pentru că se simt minunat, sunt trataţi respectuos în grupul respectiv.

De obicei, noi suntem predispuşi să oferim note elevilor, avansări în grad/ mulţumiri/ diplome angajaţilor anume pentru satisfacerea nevoii de stimă. Cu toate acestea, acest tip de evaluare are efecte advrese, deoarece, premiind un elev, avansând un angajat, îi facem pe ceilalţi membri ai grupului să se simtă subestimaţi/ dezavantajaţi. Anume din aceste considerente, trebuie să fim foarte atenţi în ceea ce priveşte sistemul de note/premii/avansări în grad etc.

Nevoi de autoîmplinire (autorealizare) – atunci când toate nevoile au fost satisfăcute, omul tinde să-şi dezvolte propriul potenţial. Având la îndemână toate instrumentele, ei înţeleg că acum îşi pot atinge/ realiza cele mai înalte aspiraţii/ obiective. Omul tinde spre perfecţiune, spre IDEAL.  Maslow a ajuns la concluzia, că mulţi oameni, gândindu-se la propriul lor potenţial, rămân uimiţi/ speriaţi de ceea ce ar putea deveni. Unii dintre ei, chiar se feresc să-şi dezvolte potenţialul, anume din cauza fricii. Această tendinţă a fost numită de Maslow – complexul lui Iona (profetul biblic care a fost înghiţit de o balenă, tocmai când a încercat să fugă de misiunea care-i fusese „sortită”, iar mai apoi a fost eliberat pentru a-şi împlini destinul).

Una din problemele managerilor, este că nici o companie nu satisface nevoile interioare ale persoanelor. Desigur, unele companii, încearcă să schimbe modul de organizare, transformând oficiile în locuri de muncă exotice, unde angajatul să se simtă mai confortabil decât acasă şi să stea de plăcere la serviciu. Ca şi exemplu ne-ar putea servi aici compania Google, care permite angajaţilor să-şi organizeze oficiul cum le place, oferindu-le chiar şi săli de sport etc. Până la acel nivel, noi angajaţii companiilor „pământeşti” vom încerca să sporim productivitatea companiei în condiţii obişnuite de lucru. 😉 Despre teoria lui Alderfer, vorbim altă dată, cu ală ocazie…

Până atunci vă las să admiraţi câteva poze ale oficiilor Google:

Publicat în Sales Art | Etichetat , , , , , , , | 1 comentariu

MARKETING SI COMUNICARE. EFECTUL DIDEROT

Efectul Diderot este un fenomen social referitor la bunuri de consum, care postulează că, forma, din punct de vedere cultural, defineşte grupurile coezive (coerente).
Termenul a fost inventat de către antropologul şi savantul in modele de consum, GrantMcCracken în 1988. Fenomenul poarta numele filosofului francez Denis Diderot (1713-1784), primul care a descris efectul într-un eseu.
Efectul Diderot este rezultatul interacţiunii dintre obiecte în termeni de „completari ale produsului” sau „unităţi de Diderot” şi consumatori.
O unitate Diderot este un grup de obiecte care sunt considerate a fi complementare din punct de vedere cultural (in raport unul fata de celalalt). De exemplu, articole de îmbrăcăminte, mobilier, vehicule, etc.
McCracken spune ca este puţin probabil ca un consumator sa-si schimbe viziunea despre o unitate preferata Diderot si sa tinda spre o unitate care ar putea fi, in aparenta, reprezentarea “eu-lui” sau social (rolului sau in societate). Oricum, daca se achizitioneaza un obiect deviant/divers de unitatea preferata Diderot , el poate “provoca” consumatorului efectul schimbarii spre o alta unitate Diderot.
Efectul a fost descris pentru prima data de Diderot in eseul “Regrets on Parting with My Old Dressing Gown” („Regret despartirea de vechea mea mantie”). El vorbeste despre faptul cum si-a transformat studioul aglomerat, usor haotic, dar simpatic – in unul meticulos ordonat, frumos si serios.
Motivul pentru aceastei transformari a fost o eleganta mantie stacojie, primita in dar de la un prieten. Mantia noua s-a ciocnit cu studioul vechi si dezordonat si l-a facut pe Diderot sa schimbe imaginea studioului: întâi a schimbat masa, apoi tapiseria şi în cele din urmă toată mobila şi interiorul, până când toate s-au potrivit cu mantia elegantă.
Efectul Diderot este exploatat astazi de expertii in comunicare. In mesajele publicitare, adeseori, produsul propus spre vanzare este integrat intr-o gama de valori pe care clientii-target le recunosc si le considera ca si „proprii”. In acest mod specialistii in marketing conving clientii sa achizitioneze produsul, iar mai apoi accesorii sau produse complementare acestuia. Este o modalitate de a spori vanzarile, de a largi gama de produse si de a transmite potentialilor clienti impresia de ceva „propriu”, ceva ce le apartine, ceva ce face parte din valorile „eu-lui” lor.

Publicat în Sales Art | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

ELOGIU LUI ION CAZACU sau POVESTEA NECUNOSCUTA A UNUI BASARABEAN

Despre Ion Cazacu se ştie că s-a născut în 1940 în familia unor ţărani răzeşi din Ciutuleşti. Tot în acea perioadă, românii au plecat benevol-forţat de pe pământurile basarabe şi au lăsat populaţia băştinaşă în braţele eliberatorilor sovietici. Şi deoarece, în învălmăşeala celui de-al 2-lea război mondial, cînd, multe din actele oficiale s-au pierdut, el a fost înscris ca născut în 1939 la 3 martie, dată a naşterii aleasă chiar de el. Soartă împărţită de mulţi români basarabeni din acele timpuri.

Era cel mai mic din cei 5 copii ai lui Ilie şi ai Olgăi Cazacu, stâlpul casei şi nădejdea părinţilor.

Foametea din 1947

A trecut prin foametea din 1946-1947 (organizată la comanda aceloraşi eliberatori sovietici) care a fost poate una din primele răni grave conştientizate şi purtate în suflet pentru tot restul vieţii. Pentru răni de război se mai dau medalii, dar pentru răni în suflet – nu? Paradoxul nostru cel de toate zilele.

Un copil de 6-7  ani care ştie că pentru o mână de grăunţe poţi fi omorât… şi înţelege fără prea multe explicaţii de ce tatăl râşneşte acea mână de grăunţe în beci pentru a nu fi auzit… Un copil care pînă la sfârşitul vieţii sale mai ţinea minte gustul turtei făcută din rumeguş de lemn… într-o perioadă groaznică a istoriei noastre, când părinţii îşi mâncau copiii, iar fraţii surorile. Ce ştim noi tinerii de astăzi despre acele vremuri… înţelegem proporţiile acestui genocid.?.. nimic nu ştim! Tabula rasa!

Şi când te gândeşti că gazeta „Moldova Socialista” anunţa în paginile sale  din 28 ianuarie 1947 că  industria alimentara a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a depăşit planul anului 1946 la producerea conservelor – cu 101,9 %, a cărnii – cu 32,5 %, a untului cu 33,2 % şi a uleiului – cu 39,5 %. Cine are măcar cea mai mică idee despre economie, îşi dă seama ce înseamnă acest lucru! Pentru cei ce incă nu au înţeles, explic: În timpurile noastre, o companie care cu un rezultat economic care depăşeşte cu 20% venitul din anul precedent – se numeşte firmă de succes şi cu perspectivă! Acum înţelegeţi ce înseamnă să ai majorare a vânzărilor cu 101,9%??? Şi totul la export!! În timp ce zeci de mii de  moldoveni mureau de foame… peste 250 000 de victime!!!

Deportarea din 1949

Iar peste 2 ani, când poporul basarabean abia se întremase după acea perioadă cruntă, el – copilul Ionel şi familia sa cunosc o altă formă de dragoste a eliberatorilor, manifestată sub numele – Deportare! Cuvânt la auzul căruia ţi se strâgea inima de te rupea în două şi nu mai ştiau bieţii oameni unde să se mai ascundă, că nici sub pământ nu mai era loc.

Într-o zi obişnuită, care nu părea să prevestească nimic rău, au venit după ei. Dar nu i-au găsit acasă. Au scotocit şi-n pod, şi-n beci – nimic! Între timp, Olga, mama lui Ionel aflase de la cineva că familia lor a fost înscrisă în listele selsovetului şi că vor fi deportaţi!! Şi s-au ascuns! Ilie Cazacu, tatăl lui Ionel, se întorcea în acest timp de la raion, fără să bănuiască nimic. A fost prins pe drum, judecat, transformat din gospodar în culac şi trimis pentru ani grei în gulagurile Kazahstanului. Toate astea se întâmplau la 6 iulie 1949, iar împreună cu el au mai fost deportate peste 11.000 de familii din toată republica.

Olga s-a ascuns la nişte rude, iar pe Ionel, fiul ei la dat la mănăstirea din Serbeşti.

Şi aşa la 9 ani, Ionel, singur şi înstrăinat urma să fie vrednic ajutor al călugărilor. Singur şi înstrăinat, copilul de 9 ani, care cunoscuse mai multe greutăţi decât unii dintre noi la 30, muncea la făurirea credinţei mănăstireşti… aşa cum era ea înţeleasă de unii călugării din acele vremuri ale acelei mănăstiri…. dur… un regim dur instaurat de monahi, în care un pas la stânga sau un pas la dreapta în afara canoanelor era pedepsit în modul cel mai neortodox. Cine n-a furat vreodată cireşe sau mere, sau nuci cînd era mic??? Apoi iată, într-o zi fierbinte de august, pentru un măr rupt, Ion Cazacu, împreună cu alţi câţiva copii de la mănăstire au fost dezbrăcaţi în pielea goală, îmbrăcaţi în cojoace ude şi biciuţi cu harapnicele. Copii!! De nouă ani??!!! Şi cum durerea era grozavă, Ionel a ţâşnit de pe sub cojoc şi a sărit gardul mănăstirii, hotărît că nu se mai întoarce aici niciodată! Şi fie ce-o fi!

Nu mai există manastirea din Serbeşti de mulţi ani, doar oamenii mai în vârstă de prin părţile locului o ţin minte, probabil…

Şi a fugit Ionel de la mănăstire…, fugea de-i scăpărau picioarele… despuiat şi cu tălpile pline de sânge…. fugea şi nu vedea nimic în cale… Dar unde să fugi, când tatăl e gulaguri îndepărtate, mama stă ascunsă de nu mai ştie nimeni de ea, la fraţii şi surorile mai mari nu poţi merge, căci ei au familii şi copii… şi-i pui în primejdie. Căci mare era jalea de se afla prin sat că ai ascuns în casa ta un copil de-al culacilor deportaţi, hărăzit şi el gulagului.

A fugit în pădure. Ciutuleştiul are o pădure mare, cu stejari seculari, în care pe atunci, în afară de mistreţi sau vulpi, mai erau şi lupi!!! Nu avea altă alegere! A fugit departe de sat. Şi-a făcut un culcuş din crengi şi frunze în vîrful unui stejar şi stătea ascuns de lume. Singur în adâncul pădurii. Ziua mai mânca pomuşoare sau fura merindele ţăranilor ce-şi lucrau pământurile prin apropiere. Se strecura aşa ca să nu-l vadă nimeni… instinctul supravieţuirii… Iar seara urca în vârful stejarului şi stătea ghemuit în culcuşul său tremurând de frig şi de frică, căci urlau lupii la rădăcina stejarului, simţind miros de om…, iar el era singur în mijlocul pădurii, la miez de noapte şi cea mai apropiată casă a satului era la o depărtare de câţiva kilometri… Şi aşa, din august pînă pe la sfârşitul lui septembrie, când l-au zărit întâmplător nişte copii care treceau prin pădure. I-a rugat să nu spună nimănui…

Dar copiii i-au spus unui învăţător… Şi s-a întâmplat că acel învăţător tinerel, abia venit în sat, locuia cu familia sa chiar în casa părintească a lui Ionel. I-o dăduse statul…

Statul, pe atunci avea dreptul să facă orice… pe toate şi le asuma şi toate îi aparţineau. Aşa a fost dintotdeauna şi nu cred că astăzi lucrurile stau altfel.

Dintotdeauna m-am întrebat ce este, de fapt, statul? O formulă existentă a unui subiect inexistent, condusă de fiinţe reale, care pentru a-şi atinge anumite scopuri fără a-şi pune în pericol personalitatea, utilizează acest termen sonor şi oficios – STATUL. Şi toţi au muţit! Statul nu poate fi întrebat, cercetat, muştruluit… E un fel de acoperire ce funcţionează excelent din timpurile antice.

Şi cred eu, că acel învăţător a simţit o mustrare de conştiinţă, ca un moldovean cumsecade sau poate i s-a făcut milă de cele auzite…, nici nu mai are importanţă din care motive, dar a hotărît să-şi ia câţiva elevi mai sprinteiori… şi într-o după-amiază…, l-au găsit…, l-au înconjurat şi l-au prins.

Ionel nu mai avea unde fugi şi nici puteri nu mai avea. Slăbit, netuns şi zoios că nu-l mai recunoşteau… Sălbăticit de frica oamenilor, lipsit de mângâierea părinţilor, copilul care prin atâtea trecuse a scăpat o lacrimă… şi numai el ştie câte nopţi şi câte zile a plâns în adâncul pădurii…

Învăţătorului se vede că nu i-a fost frică… sau poate şi spiritele în sat se mai liniştiseră între timp. Nu ştiu ce-o fi fost, dar învăţătorul l-a luat la el acasă, adică la ei acasă…, ce paradox,da? Acasă la învăţătorul care locuieşte în casa mea… Da,… în Uniunea Sovietică totul era posibil!

Şi cum spuneam, l-a luat pe Ionel acasă, l-a spălat, l-a pieptănat, i-a tăiat unghiile, i-a cumpărat costumaş şi gentuţă! Da! Anume aşa povestea însuşi el… chiar şi când avea 70 ani îi dădeau ochii în lacrimi când rotungea cuvintele „costumaş şi gentuţă”. Iar eu îl ascultam şi mă întrebam: ce şi cât îi trebuie omului în această viaţă?? Poţi avea de toate: realizări de tot felul, bani şi bunuri… toate trec ca fumul…, în amintire rămân doar adevăratele valori, cele trăite…, cele strânse din greu, cu lacrimi şi sânge… „…şi mi-a luat costumaş şi gentuţă”… şi pe chipul omului îmbătrânit apărea un zâmbet şi lacrimile se zbăteau în ochii lui, dar nu ieşeau…

Şi Ionel cel mic mergea la şcoală… Şi parcă se liniştiseră toate…, şi parcă timpul revenise în albia sa,… şi parcă satul er mai frumos…

Iar într-o zi a venit mama… Ionel i-a sărit în braţe… au curs lacrimi?… sigur… şi nu doar atunci, …au curs mulţi ani la rând, mai curg şi-acum… G. G. Byron spunea: „Amintirea fericirii nu mai este fericire, amintirea durerii este încă durere.”

Din ziua aceea, Ionel cu mama sa s-au mutat la unchiul Chira, un om nalt şi zdravăn ca mai toţi cazacii din neamul lor. Şi parcă era din nou copil… Ionel… căci uitase ce înseamnă să alergi cu prietenii pe drumurile satului…, drept că unii îl mai zădărau din când în când, strigându-i: „fecior de culac” şi-l durea…, dar a aflat odată despre acest lucru badea Chira şi de atunci nu i-a mai zis nimeni un cuvânt.

Creştea Ionel. Era sprijinul mamei în toate. Îşi cumpăraseră altă casă ţi toate-ar fi fost la locul lor…, dar lipsea tata… şi nu se mai ştia nimic de el, de-i viu sau mort… Mai ajunge să se întoarcă sau va rămâne pe veci în pământurile Kazahstanului… Dar ei îl aşteptau…

Ionel, necătând la vârsta fragedă, era bărbat în toată legea. Pe toate le făcea în gospodărie. Nici gospodăria, să zicem, nu era prea mare… înainte de deportare mai aveau cai, boi, oi; hectare întregi de pământuri, livezi de meri, prăsazi; aveau prisacă şi tot ce avea un om gospodar în acele timpuri. Dar toate fuseseră luate de stat şi date în colhoz. Acum aveau vreo două găini, răţi, gâşte, un purceluş doi şi ceva pământ prin jurul casei… sărăcie lucie… şi muncă, multă muncă… un copil şi o femeie… Ah, da… şi un câine… pe nume Ţigan. Câinele lor devotat dintotdeauna, încă de la casa lor de altă dată… Dumnezeu ştie cum, dar nu s-a pierdut… Era şi acum cu stăpînii lui de odinioară. Mare şi negru – paza casei…

Şi toate trebuiau făcute…. A început să curgă apă-n podul casei…. Era o casă veche acoperită cu şindrilă. Trebuia s-o acopere urgent…. cu oale. Şi Ion, care avea deja vreo 13-14 ani, a mers într-o localitate din apropiere unde era o fabrică de făcut oale. Bani nu prea avea, dar au fost de-acord să-l ia la lucru în schimbul oalelor. Şi pe cel mai mic se ştie, cad, de obicei, necazurile cele mai grele, atunci când ai de-a face cu străinii. L-au pus la gura cuptorului…, trebuia să bage-n foc oalele şi să le scoată. Şi-a lucrat la temperaturi insuportabile până când a socotit că are oale de ajuns. A acoperit casa. Tot singurel. Dar acum nu-şi mai făcea griji…, de ninge sau plouă ei au adăpost de nădejde.

Era greu. Dar făcea cu hărnicie totul prin gospodărie. Iar când se aşeza pe pragul casei sa-şi mai tragă aer… îşi amintea de culcuşul lui din stejar… şi era bucuros că are casă!

Era gospodar în toată legea!… ca toţi ceilalţi, …doar că nu avea mai mult de 15 ani…unica diferenţă….

Timpul trecea… şi într-o seară, cum stăteau în casă… se auzi din fundul curţii lătratul lui Ţigan… şi nu părea a lătrat obişnuit…. Cine poate fi la ora asta?…

Ionel cu mama-sa au ieşit în prag. Nici nu şi-au luat macar vreo haină mai groasă în spate. Prin pâcla de întuneric sa întrezărea un om care intrase în ogradă şi se necăjea să închidă din urma sa protiţa de lemn. Se vede că era străin…. Dar ce vrea la ora asta?? Şi câinele lor cel de încredere, în loc să latre îi sărea în braţe.

Au făcut câţiva paşi…

–         Ionel mamă, ăsta-i tatu-tău!

–         Tata! S-a întors tata?! Ionel se încâlcea cu picioarele prin troscotul ogrăzii şi nu înţelegea ce i se întâmplă.

Era el!! Ilie Cazacu – soţul Olgăi şi tatăl lui Ionel! Nu le venea să creadă. Atâţia ani l-au aşteptat în tăcere, atâţia ani s-au temut să vorbească despre întoarcerea lui! S-au rugat! L-au visat, iar el nu se mai întorcea! Parcă nici nu mai trăgeau nădejde…şi acum s-a întors!

Ionel i-a sărit în braţe, plângea sau râdea, nu-şi dădea seama ce se petrece cu el. Lacrimile le curgeau pe obraji… şi lui, si tatei, şi mamei…., dar erau fericiţi. O fericire euforică… Şi Ionel s-a simţit din nou copil, fraged şi verde…. Avea tată!!! Nu-l vor mai privi oamenii prin sat şoptindu-se: „Iaca, săracul, o rămas orfan de tată cu bolşevicii iştea!”

Avea tată! Atâţia ani a fost tare! Şi n-a plîns! Fusese unicul bărbat în casă, fără nici un sprijin!! Iar acum a venit!

Peste ani, când povestea, doar din tremurul glasului, puteai înţelege ce înseamnă acest lucru! Cred că doar cei ce au trăit aceste momente pot înţelege… Iar cine nu le-a trăit, nici nu trebuie! Să-l păzească Domnul! Aveţi grijă de părinţii voştri!

De-acum erau o familie adevărată. Cel puţin, seara la masă erau toţi trei. Nu sfârşeau vorba. Tata Ilie povestea despre calvarul de prin cociabele gulagului, iar ei povesteau despre toate prin câte au trecut aici, acasă, în satul lor! Şi nici una din poveşti nu era prea frumoasă…

Îmi vine un gând, că poveştile din cărţi, în mare parte, nu au nimic comun cu poveştile din viaţă… e dureros gândul, dar cu cât cresc cu atât mai mult mă conving că aşa şi este, din păcate…

Anii treceau… Fericirea întoarcerii tatălui şi refacerea familiei era mare. Totuşi, bucuria era pe jumătate, căci tatăl Ilie, se întorsese cu o formă gravă de ulcer la stomac, cadou lăsat de anii grei de detenţie în gulagurile Kazahstanului. Boala se agrava din ce în ce mai mult! Era slăbit, mergea greu. Ion era deja flăcău în toată legea şi chiar de avea mereu sfatul tatălui şi-al mamei, tot în grija lui era toată gospodăria. Tot el era stâlpul şi nădejdea…

Dar acum era puternic… Dintr-un pici mic se transformase într-un flăcău înalt şi vânjos, serios şi responsabil… Anii îl maturizaseră înainte de vreme… Dar toate greutăţile prin care a trecut, nu i-au lăsat doar amintiri dureroase, ci l-au şi transformat într-un bărbat tare de duh, capabil să gândească rapid şi logic, puternic în hotărârît… şi cumpătat la toate.

Armata

Şi după hore jucate şi fete sărutate, zile frumoase şi nopţi nedormite… i-a venit povestcă că-l iau la armată! Era o mândrie pe atunci să faci armata! Atunci flăcăii aşteptau acest moment, ca pe un examen de bărbăţie, pe care, dacă te numeai bărbat, era o datorie să-l treci! Păcat că în zilele noastre a rămas doar o obligaţie, iar pentru alţii nici atât! Înţeleg un tânăr din zilele noastre care face o facultate, dar ceilalţi de ce fug de armată?…Drept că acum şi armata-i alta…. Se crează un cerc vicios, ca întotdeauna în societatea modernă…

Şi au făcut un bal ca pe vremuri, au cântat şi-au dansat o noapte-ntreagă, iar spre dimineaţă, toţi împreună, rude şi prieteni, tineri şi bărâni, l-au petrecut pe Ion până la marginea satului unde îl aştepta maşina comisariatului militar, a voencomat-ului, cum se spunea pe timpuri. Termen rus împrumutat benevol-foţat, ca şi multe alte cuvinte ruseşti care în perioada sovietică au fost infiltrate în uzul băştinaşilor şi au împiestriţat limba şi cultura poporului basarabean, că nici azi unii dintre noi nu mai ştiu ce limbă vorbesc şi din ce neam se trag. E şi asta o strategie de a subjuga un popor, nu doar mitraliera, foametea, deportările sau alte genociduri. Poate cea mai periculoasă dintre toate. De asta noi, basarabenii, cunoaştem semnificaţia cuvântului mancurt, iar românii de peste Prut – nu, deşi vorbesc aceeaşi limbă şi ne sunt fraţi de sânge.

De la voencomat – în tren… şi tocmai în Azerbaijan. Acolo i-a fost scris lui Ion să facă armata. Departe de plaiurile moldave, într-o ţară frumoasă cu soare, membră şi ea a Uniunii Sovietice. Dar oricât de frumoasă ar fi ea, dorul de casă te mistuie…

Ion a fos radist în armata sovietică. Instala staţii radio, transmitea şi recepţiona informaţii, avea grijă de nişte radare din cele ce recepţionează avioanele şi nu mai ştiu eu ce tehnologii din acele vremuri, care azi nouă ne-ar părea învechite, dar care în acele timpuri erau cele mai performante din lume… Da, da… din lume, căci încă de pe atunci, de prin anii 70 ai secolului trecut, începuse lupta nedeclarată între Uniunea Sovietică şi SUA. Luptă, care peste câţiva ani s-a transformat în Războiul rece, care mai mai să genereze un al 3-lea război mondial, dacă nu era oprit la timp.

Şi Ion, băiat străduitor şi ager la minte era cel mai bun specialist şi-l decoraseră sovieticii cu fel de fel de gramote de laudă pentru servirea Patriei! Era la modă atunci acest cuvânt! Şi altele, care de care mai pompoase! N-o să înţeleg niciodată, de ce atunci când unui popor i se fură Patria adevărată, când nu îi mai aparţine, când ea de fapt şi pe hartă e însemnată ca o regiune a unui imperiu – toţi vorbesc de Patrie!!! Iar atunci când Patria este, nimeni nu-şi aminteşte de ea?! Da, la sigur, se promova forţat în Uniunea Sovietică această dragoste de Patrie, dar oare să fie dragostea de plaiul natal o obligaţie şi nu o necesitate a sufletului?! De ce atunci acum avem atâţia trădători, gata să scuipe în idealuri, iar atunci toţi mergeau la mitinguri zombaţi în coloane cu flori şi baloane în mîini, cu portretul ui Lenin, Stalin şi Marx! Marx…, despre care nici măcar nu ştiau nimic! Sărmanii moldoveni!

Pe bune se spunea în timpul Imperiului Roman că, un popor nu se cucereşte doar prin arme: ia-i istoria, memoria despre strămoşi, ca să nu mai ştie de unde vine şi din cine se trage;  ia-i limba, ca să nu mai ştie cum vorbeşte; ia-i cultura, ca să nu mai poată transmite generaţiilor următoare obiceiurile şi tradiile strămoşeşti şi apoi poţi să mergi cu flori la baionetă, că acea naţie e deja cucerită, trădătorii vor creşte din interiorul ei, singuri şi nesiliţi de nimeni, frate cu frate se vor omorî, părinţi cu copii nu vor doi să se mai vadă în ochi, se destramă tot ce-i mai sfânt şi dispare de pe faţa pământului un popor, contopindu-se cu cotropitorii de parcă nici n-a fost! Dur, dar adevărat! Cred eu, că este şi cazul ţării mele cu tendinţe de integrare europeană, care nici acum, în sec.XXI, după mai mult de 20 de ani după eliberarea de sub jugul sovietic, nu se poate debarasa de această boală. Şi nu se ştie câţi ani vor mai trebui şi dacă va mai avea vre-un efect.

Ion îşi ducea slujba bine. Armata e o şcoală care te căleşte, chiar dacă eşti călit, mai mult decât e nevoie.

Va urma…

Alexandru CAZACU

NB. Acest material este proprietate intelectuala şi spirituală, nu poate fi copiat/reprodus fara permisiunea autorului. (adica a mea) Vă rog, nu-mi furaţi sufletul fără permisiune…

Publicat în Hrană pentru suflet, Politic | Etichetat , , , , , , | 37 comentarii

Trecea un om pe drum – Elena Farago

Trecea un om pe drum aseara,
Trecea cântând încet pe drum,
Stiu eu? Poate cânta sa-i para
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era asa frumos aseara,
Poate cânta ca sa nu-l doara
Ca-i singur numai el pe drum?

Trecea, si eu eram la poarta
Si si-a vazut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodata
De am oftat, n-oi sti sa spui.
Si nu-mi venea sa plec din poarta,
Si parc-un dor de viata toata
M-a prins privind pe urma lui…

Asa ne-o fi la fiecare,
Ca stam în poarta, si nu stim
Pe calator macar de-l doare
Ceva, – si de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simtind departe tare
De-un drum pe care-am vrea sa fim.

Publicat în Versuri care ma ating | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

ODA PROŞTILOR

 

De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,
Şi actualii, dar şi foştii,
Cei mai deştepţi de pe Pământ
Au fost întotdeauna.. .PROŞTII.

Nu te ruga la ursitoare
Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,
Mai bine urlă-n gura mare :
“Iubite Doamne, fă-mă….PROST!”

De ce să tragi ca la galeră,
Să-nveţi atâtea fără rost,
De vrei să faci o carieră,
Ajunge numai să fii…PROST.

În lumea asta cu de toate,
Unde se-nvaţă contra cost,
Păcat că nici o facultate
Nu dă şi diploma de….PROST.

Avem impozite cu carul,
Dar înotăm în sărăcie
Şi ce buget ar avea statul
Dintr-un impozit pe…..PROSTIE. ..

Ei sunt ca iarba, cu duiumul,
Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti !
O, Doamne, de ne-ar creşte grâul
Cum cresc recoltele de …PROŞTI.

Si-n lumea asta răsturnată,
Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,
Savanţii noştri mor de foame
Şi numai PROŞTII sunt deştepţi.

Sursa: Folclor de pe net

P.S. Nu ştiu cine-i autorul acestei poezii, dar să-i dea Domnul sănătate, că tare mult adevăr a spus.

De ce de fiecare dată când văd o poezie bună, îmi pare rău că n-am scris-o eu…   🙂


Publicat în Versuri care ma ating | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Despre vânzări şi vânzători, clienţi şi produse (2)

– Ţine minte:

Clientul cumpără doar din 2 motive:                              1. să-şi rezolve o problemă                                              2. să se simtă bine

un comercial bun nu vinde produse, el vinde bani! El vinde beneficiul pe care-l câştigă clientul după cumpărarea produsului! Un comercial bun nu vinde burghiul, el vinde găurile făcute de acest burghiu, care-l vor costa pe client cu 5 cenţi mai puţin. (J.Fox)

(va urma)

Partea I, vezi aici.

Publicat în Sales Art | Etichetat , , , , , , , | 1 comentariu