ELOGIU LUI ION CAZACU sau POVESTEA NECUNOSCUTA A UNUI BASARABEAN

Despre Ion Cazacu se ştie că s-a născut în 1940 în familia unor ţărani răzeşi din Ciutuleşti. Tot în acea perioadă, românii au plecat benevol-forţat de pe pământurile basarabe şi au lăsat populaţia băştinaşă în braţele eliberatorilor sovietici. Şi deoarece, în învălmăşeala celui de-al 2-lea război mondial, cînd, multe din actele oficiale s-au pierdut, el a fost înscris ca născut în 1939 la 3 martie, dată a naşterii aleasă chiar de el. Soartă împărţită de mulţi români basarabeni din acele timpuri.

Era cel mai mic din cei 5 copii ai lui Ilie şi ai Olgăi Cazacu, stâlpul casei şi nădejdea părinţilor.

Foametea din 1947

A trecut prin foametea din 1946-1947 (organizată la comanda aceloraşi eliberatori sovietici) care a fost poate una din primele răni grave conştientizate şi purtate în suflet pentru tot restul vieţii. Pentru răni de război se mai dau medalii, dar pentru răni în suflet – nu? Paradoxul nostru cel de toate zilele.

Un copil de 6-7  ani care ştie că pentru o mână de grăunţe poţi fi omorât… şi înţelege fără prea multe explicaţii de ce tatăl râşneşte acea mână de grăunţe în beci pentru a nu fi auzit… Un copil care pînă la sfârşitul vieţii sale mai ţinea minte gustul turtei făcută din rumeguş de lemn… într-o perioadă groaznică a istoriei noastre, când părinţii îşi mâncau copiii, iar fraţii surorile. Ce ştim noi tinerii de astăzi despre acele vremuri… înţelegem proporţiile acestui genocid.?.. nimic nu ştim! Tabula rasa!

Şi când te gândeşti că gazeta „Moldova Socialista” anunţa în paginile sale  din 28 ianuarie 1947 că  industria alimentara a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a depăşit planul anului 1946 la producerea conservelor – cu 101,9 %, a cărnii – cu 32,5 %, a untului cu 33,2 % şi a uleiului – cu 39,5 %. Cine are măcar cea mai mică idee despre economie, îşi dă seama ce înseamnă acest lucru! Pentru cei ce incă nu au înţeles, explic: În timpurile noastre, o companie care cu un rezultat economic care depăşeşte cu 20% venitul din anul precedent – se numeşte firmă de succes şi cu perspectivă! Acum înţelegeţi ce înseamnă să ai majorare a vânzărilor cu 101,9%??? Şi totul la export!! În timp ce zeci de mii de  moldoveni mureau de foame… peste 250 000 de victime!!!

Deportarea din 1949

Iar peste 2 ani, când poporul basarabean abia se întremase după acea perioadă cruntă, el – copilul Ionel şi familia sa cunosc o altă formă de dragoste a eliberatorilor, manifestată sub numele – Deportare! Cuvânt la auzul căruia ţi se strâgea inima de te rupea în două şi nu mai ştiau bieţii oameni unde să se mai ascundă, că nici sub pământ nu mai era loc.

Într-o zi obişnuită, care nu părea să prevestească nimic rău, au venit după ei. Dar nu i-au găsit acasă. Au scotocit şi-n pod, şi-n beci – nimic! Între timp, Olga, mama lui Ionel aflase de la cineva că familia lor a fost înscrisă în listele selsovetului şi că vor fi deportaţi!! Şi s-au ascuns! Ilie Cazacu, tatăl lui Ionel, se întorcea în acest timp de la raion, fără să bănuiască nimic. A fost prins pe drum, judecat, transformat din gospodar în culac şi trimis pentru ani grei în gulagurile Kazahstanului. Toate astea se întâmplau la 6 iulie 1949, iar împreună cu el au mai fost deportate peste 11.000 de familii din toată republica.

Olga s-a ascuns la nişte rude, iar pe Ionel, fiul ei la dat la mănăstirea din Serbeşti.

Şi aşa la 9 ani, Ionel, singur şi înstrăinat urma să fie vrednic ajutor al călugărilor. Singur şi înstrăinat, copilul de 9 ani, care cunoscuse mai multe greutăţi decât unii dintre noi la 30, muncea la făurirea credinţei mănăstireşti… aşa cum era ea înţeleasă de unii călugării din acele vremuri ale acelei mănăstiri…. dur… un regim dur instaurat de monahi, în care un pas la stânga sau un pas la dreapta în afara canoanelor era pedepsit în modul cel mai neortodox. Cine n-a furat vreodată cireşe sau mere, sau nuci cînd era mic??? Apoi iată, într-o zi fierbinte de august, pentru un măr rupt, Ion Cazacu, împreună cu alţi câţiva copii de la mănăstire au fost dezbrăcaţi în pielea goală, îmbrăcaţi în cojoace ude şi biciuţi cu harapnicele. Copii!! De nouă ani??!!! Şi cum durerea era grozavă, Ionel a ţâşnit de pe sub cojoc şi a sărit gardul mănăstirii, hotărît că nu se mai întoarce aici niciodată! Şi fie ce-o fi!

Nu mai există manastirea din Serbeşti de mulţi ani, doar oamenii mai în vârstă de prin părţile locului o ţin minte, probabil…

Şi a fugit Ionel de la mănăstire…, fugea de-i scăpărau picioarele… despuiat şi cu tălpile pline de sânge…. fugea şi nu vedea nimic în cale… Dar unde să fugi, când tatăl e gulaguri îndepărtate, mama stă ascunsă de nu mai ştie nimeni de ea, la fraţii şi surorile mai mari nu poţi merge, căci ei au familii şi copii… şi-i pui în primejdie. Căci mare era jalea de se afla prin sat că ai ascuns în casa ta un copil de-al culacilor deportaţi, hărăzit şi el gulagului.

A fugit în pădure. Ciutuleştiul are o pădure mare, cu stejari seculari, în care pe atunci, în afară de mistreţi sau vulpi, mai erau şi lupi!!! Nu avea altă alegere! A fugit departe de sat. Şi-a făcut un culcuş din crengi şi frunze în vîrful unui stejar şi stătea ascuns de lume. Singur în adâncul pădurii. Ziua mai mânca pomuşoare sau fura merindele ţăranilor ce-şi lucrau pământurile prin apropiere. Se strecura aşa ca să nu-l vadă nimeni… instinctul supravieţuirii… Iar seara urca în vârful stejarului şi stătea ghemuit în culcuşul său tremurând de frig şi de frică, căci urlau lupii la rădăcina stejarului, simţind miros de om…, iar el era singur în mijlocul pădurii, la miez de noapte şi cea mai apropiată casă a satului era la o depărtare de câţiva kilometri… Şi aşa, din august pînă pe la sfârşitul lui septembrie, când l-au zărit întâmplător nişte copii care treceau prin pădure. I-a rugat să nu spună nimănui…

Dar copiii i-au spus unui învăţător… Şi s-a întâmplat că acel învăţător tinerel, abia venit în sat, locuia cu familia sa chiar în casa părintească a lui Ionel. I-o dăduse statul…

Statul, pe atunci avea dreptul să facă orice… pe toate şi le asuma şi toate îi aparţineau. Aşa a fost dintotdeauna şi nu cred că astăzi lucrurile stau altfel.

Dintotdeauna m-am întrebat ce este, de fapt, statul? O formulă existentă a unui subiect inexistent, condusă de fiinţe reale, care pentru a-şi atinge anumite scopuri fără a-şi pune în pericol personalitatea, utilizează acest termen sonor şi oficios – STATUL. Şi toţi au muţit! Statul nu poate fi întrebat, cercetat, muştruluit… E un fel de acoperire ce funcţionează excelent din timpurile antice.

Şi cred eu, că acel învăţător a simţit o mustrare de conştiinţă, ca un moldovean cumsecade sau poate i s-a făcut milă de cele auzite…, nici nu mai are importanţă din care motive, dar a hotărît să-şi ia câţiva elevi mai sprinteiori… şi într-o după-amiază…, l-au găsit…, l-au înconjurat şi l-au prins.

Ionel nu mai avea unde fugi şi nici puteri nu mai avea. Slăbit, netuns şi zoios că nu-l mai recunoşteau… Sălbăticit de frica oamenilor, lipsit de mângâierea părinţilor, copilul care prin atâtea trecuse a scăpat o lacrimă… şi numai el ştie câte nopţi şi câte zile a plâns în adâncul pădurii…

Învăţătorului se vede că nu i-a fost frică… sau poate şi spiritele în sat se mai liniştiseră între timp. Nu ştiu ce-o fi fost, dar învăţătorul l-a luat la el acasă, adică la ei acasă…, ce paradox,da? Acasă la învăţătorul care locuieşte în casa mea… Da,… în Uniunea Sovietică totul era posibil!

Şi cum spuneam, l-a luat pe Ionel acasă, l-a spălat, l-a pieptănat, i-a tăiat unghiile, i-a cumpărat costumaş şi gentuţă! Da! Anume aşa povestea însuşi el… chiar şi când avea 70 ani îi dădeau ochii în lacrimi când rotungea cuvintele „costumaş şi gentuţă”. Iar eu îl ascultam şi mă întrebam: ce şi cât îi trebuie omului în această viaţă?? Poţi avea de toate: realizări de tot felul, bani şi bunuri… toate trec ca fumul…, în amintire rămân doar adevăratele valori, cele trăite…, cele strânse din greu, cu lacrimi şi sânge… „…şi mi-a luat costumaş şi gentuţă”… şi pe chipul omului îmbătrânit apărea un zâmbet şi lacrimile se zbăteau în ochii lui, dar nu ieşeau…

Şi Ionel cel mic mergea la şcoală… Şi parcă se liniştiseră toate…, şi parcă timpul revenise în albia sa,… şi parcă satul er mai frumos…

Iar într-o zi a venit mama… Ionel i-a sărit în braţe… au curs lacrimi?… sigur… şi nu doar atunci, …au curs mulţi ani la rând, mai curg şi-acum… G. G. Byron spunea: „Amintirea fericirii nu mai este fericire, amintirea durerii este încă durere.”

Din ziua aceea, Ionel cu mama sa s-au mutat la unchiul Chira, un om nalt şi zdravăn ca mai toţi cazacii din neamul lor. Şi parcă era din nou copil… Ionel… căci uitase ce înseamnă să alergi cu prietenii pe drumurile satului…, drept că unii îl mai zădărau din când în când, strigându-i: „fecior de culac” şi-l durea…, dar a aflat odată despre acest lucru badea Chira şi de atunci nu i-a mai zis nimeni un cuvânt.

Creştea Ionel. Era sprijinul mamei în toate. Îşi cumpăraseră altă casă ţi toate-ar fi fost la locul lor…, dar lipsea tata… şi nu se mai ştia nimic de el, de-i viu sau mort… Mai ajunge să se întoarcă sau va rămâne pe veci în pământurile Kazahstanului… Dar ei îl aşteptau…

Ionel, necătând la vârsta fragedă, era bărbat în toată legea. Pe toate le făcea în gospodărie. Nici gospodăria, să zicem, nu era prea mare… înainte de deportare mai aveau cai, boi, oi; hectare întregi de pământuri, livezi de meri, prăsazi; aveau prisacă şi tot ce avea un om gospodar în acele timpuri. Dar toate fuseseră luate de stat şi date în colhoz. Acum aveau vreo două găini, răţi, gâşte, un purceluş doi şi ceva pământ prin jurul casei… sărăcie lucie… şi muncă, multă muncă… un copil şi o femeie… Ah, da… şi un câine… pe nume Ţigan. Câinele lor devotat dintotdeauna, încă de la casa lor de altă dată… Dumnezeu ştie cum, dar nu s-a pierdut… Era şi acum cu stăpînii lui de odinioară. Mare şi negru – paza casei…

Şi toate trebuiau făcute…. A început să curgă apă-n podul casei…. Era o casă veche acoperită cu şindrilă. Trebuia s-o acopere urgent…. cu oale. Şi Ion, care avea deja vreo 13-14 ani, a mers într-o localitate din apropiere unde era o fabrică de făcut oale. Bani nu prea avea, dar au fost de-acord să-l ia la lucru în schimbul oalelor. Şi pe cel mai mic se ştie, cad, de obicei, necazurile cele mai grele, atunci când ai de-a face cu străinii. L-au pus la gura cuptorului…, trebuia să bage-n foc oalele şi să le scoată. Şi-a lucrat la temperaturi insuportabile până când a socotit că are oale de ajuns. A acoperit casa. Tot singurel. Dar acum nu-şi mai făcea griji…, de ninge sau plouă ei au adăpost de nădejde.

Era greu. Dar făcea cu hărnicie totul prin gospodărie. Iar când se aşeza pe pragul casei sa-şi mai tragă aer… îşi amintea de culcuşul lui din stejar… şi era bucuros că are casă!

Era gospodar în toată legea!… ca toţi ceilalţi, …doar că nu avea mai mult de 15 ani…unica diferenţă….

Timpul trecea… şi într-o seară, cum stăteau în casă… se auzi din fundul curţii lătratul lui Ţigan… şi nu părea a lătrat obişnuit…. Cine poate fi la ora asta?…

Ionel cu mama-sa au ieşit în prag. Nici nu şi-au luat macar vreo haină mai groasă în spate. Prin pâcla de întuneric sa întrezărea un om care intrase în ogradă şi se necăjea să închidă din urma sa protiţa de lemn. Se vede că era străin…. Dar ce vrea la ora asta?? Şi câinele lor cel de încredere, în loc să latre îi sărea în braţe.

Au făcut câţiva paşi…

–         Ionel mamă, ăsta-i tatu-tău!

–         Tata! S-a întors tata?! Ionel se încâlcea cu picioarele prin troscotul ogrăzii şi nu înţelegea ce i se întâmplă.

Era el!! Ilie Cazacu – soţul Olgăi şi tatăl lui Ionel! Nu le venea să creadă. Atâţia ani l-au aşteptat în tăcere, atâţia ani s-au temut să vorbească despre întoarcerea lui! S-au rugat! L-au visat, iar el nu se mai întorcea! Parcă nici nu mai trăgeau nădejde…şi acum s-a întors!

Ionel i-a sărit în braţe, plângea sau râdea, nu-şi dădea seama ce se petrece cu el. Lacrimile le curgeau pe obraji… şi lui, si tatei, şi mamei…., dar erau fericiţi. O fericire euforică… Şi Ionel s-a simţit din nou copil, fraged şi verde…. Avea tată!!! Nu-l vor mai privi oamenii prin sat şoptindu-se: „Iaca, săracul, o rămas orfan de tată cu bolşevicii iştea!”

Avea tată! Atâţia ani a fost tare! Şi n-a plîns! Fusese unicul bărbat în casă, fără nici un sprijin!! Iar acum a venit!

Peste ani, când povestea, doar din tremurul glasului, puteai înţelege ce înseamnă acest lucru! Cred că doar cei ce au trăit aceste momente pot înţelege… Iar cine nu le-a trăit, nici nu trebuie! Să-l păzească Domnul! Aveţi grijă de părinţii voştri!

De-acum erau o familie adevărată. Cel puţin, seara la masă erau toţi trei. Nu sfârşeau vorba. Tata Ilie povestea despre calvarul de prin cociabele gulagului, iar ei povesteau despre toate prin câte au trecut aici, acasă, în satul lor! Şi nici una din poveşti nu era prea frumoasă…

Îmi vine un gând, că poveştile din cărţi, în mare parte, nu au nimic comun cu poveştile din viaţă… e dureros gândul, dar cu cât cresc cu atât mai mult mă conving că aşa şi este, din păcate…

Anii treceau… Fericirea întoarcerii tatălui şi refacerea familiei era mare. Totuşi, bucuria era pe jumătate, căci tatăl Ilie, se întorsese cu o formă gravă de ulcer la stomac, cadou lăsat de anii grei de detenţie în gulagurile Kazahstanului. Boala se agrava din ce în ce mai mult! Era slăbit, mergea greu. Ion era deja flăcău în toată legea şi chiar de avea mereu sfatul tatălui şi-al mamei, tot în grija lui era toată gospodăria. Tot el era stâlpul şi nădejdea…

Dar acum era puternic… Dintr-un pici mic se transformase într-un flăcău înalt şi vânjos, serios şi responsabil… Anii îl maturizaseră înainte de vreme… Dar toate greutăţile prin care a trecut, nu i-au lăsat doar amintiri dureroase, ci l-au şi transformat într-un bărbat tare de duh, capabil să gândească rapid şi logic, puternic în hotărârît… şi cumpătat la toate.

Armata

Şi după hore jucate şi fete sărutate, zile frumoase şi nopţi nedormite… i-a venit povestcă că-l iau la armată! Era o mândrie pe atunci să faci armata! Atunci flăcăii aşteptau acest moment, ca pe un examen de bărbăţie, pe care, dacă te numeai bărbat, era o datorie să-l treci! Păcat că în zilele noastre a rămas doar o obligaţie, iar pentru alţii nici atât! Înţeleg un tânăr din zilele noastre care face o facultate, dar ceilalţi de ce fug de armată?…Drept că acum şi armata-i alta…. Se crează un cerc vicios, ca întotdeauna în societatea modernă…

Şi au făcut un bal ca pe vremuri, au cântat şi-au dansat o noapte-ntreagă, iar spre dimineaţă, toţi împreună, rude şi prieteni, tineri şi bărâni, l-au petrecut pe Ion până la marginea satului unde îl aştepta maşina comisariatului militar, a voencomat-ului, cum se spunea pe timpuri. Termen rus împrumutat benevol-foţat, ca şi multe alte cuvinte ruseşti care în perioada sovietică au fost infiltrate în uzul băştinaşilor şi au împiestriţat limba şi cultura poporului basarabean, că nici azi unii dintre noi nu mai ştiu ce limbă vorbesc şi din ce neam se trag. E şi asta o strategie de a subjuga un popor, nu doar mitraliera, foametea, deportările sau alte genociduri. Poate cea mai periculoasă dintre toate. De asta noi, basarabenii, cunoaştem semnificaţia cuvântului mancurt, iar românii de peste Prut – nu, deşi vorbesc aceeaşi limbă şi ne sunt fraţi de sânge.

De la voencomat – în tren… şi tocmai în Azerbaijan. Acolo i-a fost scris lui Ion să facă armata. Departe de plaiurile moldave, într-o ţară frumoasă cu soare, membră şi ea a Uniunii Sovietice. Dar oricât de frumoasă ar fi ea, dorul de casă te mistuie…

Ion a fos radist în armata sovietică. Instala staţii radio, transmitea şi recepţiona informaţii, avea grijă de nişte radare din cele ce recepţionează avioanele şi nu mai ştiu eu ce tehnologii din acele vremuri, care azi nouă ne-ar părea învechite, dar care în acele timpuri erau cele mai performante din lume… Da, da… din lume, căci încă de pe atunci, de prin anii 70 ai secolului trecut, începuse lupta nedeclarată între Uniunea Sovietică şi SUA. Luptă, care peste câţiva ani s-a transformat în Războiul rece, care mai mai să genereze un al 3-lea război mondial, dacă nu era oprit la timp.

Şi Ion, băiat străduitor şi ager la minte era cel mai bun specialist şi-l decoraseră sovieticii cu fel de fel de gramote de laudă pentru servirea Patriei! Era la modă atunci acest cuvânt! Şi altele, care de care mai pompoase! N-o să înţeleg niciodată, de ce atunci când unui popor i se fură Patria adevărată, când nu îi mai aparţine, când ea de fapt şi pe hartă e însemnată ca o regiune a unui imperiu – toţi vorbesc de Patrie!!! Iar atunci când Patria este, nimeni nu-şi aminteşte de ea?! Da, la sigur, se promova forţat în Uniunea Sovietică această dragoste de Patrie, dar oare să fie dragostea de plaiul natal o obligaţie şi nu o necesitate a sufletului?! De ce atunci acum avem atâţia trădători, gata să scuipe în idealuri, iar atunci toţi mergeau la mitinguri zombaţi în coloane cu flori şi baloane în mîini, cu portretul ui Lenin, Stalin şi Marx! Marx…, despre care nici măcar nu ştiau nimic! Sărmanii moldoveni!

Pe bune se spunea în timpul Imperiului Roman că, un popor nu se cucereşte doar prin arme: ia-i istoria, memoria despre strămoşi, ca să nu mai ştie de unde vine şi din cine se trage;  ia-i limba, ca să nu mai ştie cum vorbeşte; ia-i cultura, ca să nu mai poată transmite generaţiilor următoare obiceiurile şi tradiile strămoşeşti şi apoi poţi să mergi cu flori la baionetă, că acea naţie e deja cucerită, trădătorii vor creşte din interiorul ei, singuri şi nesiliţi de nimeni, frate cu frate se vor omorî, părinţi cu copii nu vor doi să se mai vadă în ochi, se destramă tot ce-i mai sfânt şi dispare de pe faţa pământului un popor, contopindu-se cu cotropitorii de parcă nici n-a fost! Dur, dar adevărat! Cred eu, că este şi cazul ţării mele cu tendinţe de integrare europeană, care nici acum, în sec.XXI, după mai mult de 20 de ani după eliberarea de sub jugul sovietic, nu se poate debarasa de această boală. Şi nu se ştie câţi ani vor mai trebui şi dacă va mai avea vre-un efect.

Ion îşi ducea slujba bine. Armata e o şcoală care te căleşte, chiar dacă eşti călit, mai mult decât e nevoie.

Va urma…

Alexandru CAZACU

NB. Acest material este proprietate intelectuala şi spirituală, nu poate fi copiat/reprodus fara permisiunea autorului. (adica a mea) Vă rog, nu-mi furaţi sufletul fără permisiune…

Acest articol a fost publicat în Hrană pentru suflet, Politic și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

37 de răspunsuri la ELOGIU LUI ION CAZACU sau POVESTEA NECUNOSCUTA A UNUI BASARABEAN

  1. Ioan spune:

    M-a impresionat mult aceasta poveste de viata, si mi-am permis sa o recomand mai departe: http://www.orthoblog.ro/2011/03/28/sfanta_scriptura_a_28_martie_2011_psalti
    Sper sa nu fie cu suparare.
    Doamne ajuta !

  2. anana spune:

    impresionant

  3. larisa spune:

    impresionanta poveste de viatz
    un salut!

  4. Andrei Donica spune:

    Daaaa!
    Noi tinerii de azi permanent ne jăluim că e greu să trăiești în așa Țară săracă!
    Dar după așa povestioare sincer să fiu chiar îmi pare bine că nu trecem prin ceea ce întradevăr sar putea considera o catastrofă. Generația , părinților noștri au trecut prin mult mai multe probleme ca noi. Și sau descurcat, și copii au crescut. Dar generația noastră în foarte multe cazuri, în secolul nostru nu sînt în stare măcar pe ei însuși să se întrețină, nemaivorbind de copii.
    Alexandru, cîteodată mă gîndesc la toate greutățile pe care le-au trecut părinții, buneii noștri atunci cînd era foamete, războaie, dar acum cînd vezi cum ei supraviețuiesc nu aș spune că cu mult sau schimbat lucrurile pentru ei. Numai ei știu cît e le de greu dar tac, tac și rabdă, deoarece sau deprins în viața asta de durere și necaz.
    Un singur exemplu, înainte părinții noștri aveau foarte mulți bani, ruble pe knișcă, dar nu aveau ce cumpăra pe ei, deoarece magazinele erau goale și totul se vindea pe spisoc. Dar astăzi sărmanii cînd intră în GreenHilss, le fug ochii în toate părțile, dar se liniștesc atunci cînd își aduc aminte că au bani numai pentru pîine!!!
    Aștept să finisezi povestioara pînă la svîrșit… Și chiar mi-i foarte interesant cum o duce dl Ion în timpurile de azi…

  5. John Connor spune:

    Sunt foarte impresionat, de povestirea vietii tatalui Dumneavoastra,Ion Cazacu,imi imaginezi prin cea trecut si ma trec fiorii. Dumnezeu duce la inplinire planul sau,si e
    minunat, cind vezi cum lucreaza in viata fiecaruia …
    Mi-am amintit,ca vre-o doua zeci de ani in urma un prieten de la Balti ma invitat la
    o nunta in satul despre care pomenesti,Serbesti. Un satuc foarte mic, dar sunt convins
    ca e acel despre care scrie-ti deoarece am vazut cu ochii mei ruinele, adica niste
    mormane de petre pe malul unui piriasi,la care prietenul mi-ea spus ca acolo cindva
    a fost o manastire.
    A doua zi in compania mai multor tineri am avut ocazia sa vad si padurea de peste deal.
    Niste locuri extraordinar de frumoase cu satul Ciutulesti in marginea ei.
    Inca ceva ma coplesit, tot in acea padure undeva pe creasta dealului am vizitat curtea
    unui boier (adica ruinele) unui conac care se vedea ca pe timpuri o fi fost un adevarat
    castel. Dupa amplasarea gradinii cu copaci de diferite specii,doua beciuri adinci si cu
    pareti din blocuri imense de piatra… Se numea acel boier Casu sau Caso. Povestiti mai
    multe in continuarea povestirii caci este interesanta.

    • Mama mia!!! Cat este de mic pamantul!! Sa stii ca ai descris in totalitate regiunea despre care vorbeam!!! Si ai dreptate, acolo e si Serbesti-ul, si padurea din Ciutulesti. Si tot acolo a fost si mosia boierului Casso. Ma bucur mult sa inteleg ca cineva cunoaste aceste lucruri! Promit in unul din articolele viitoare sa vorbesc si despre boierul Casso! Multumesc ca ai intrat!

  6. Erasmus spune:

    Stimate Cazacu,

    Ma bucur sa constat ca sentimentul romanesc nu a pierit pe plaiurile basarabene, chiar si dupa ani grei si crunti subt ticalosia sovietica. Bunicul meu a fost tinut 5 ani la Canalul Dunare-Marea Neagra, in regim de exterminare…dar nu au reusit sa il extermine imediat…a murit mai tarziu putin, cand aveam 5 ani. Imi pare rau pentru toti fratii romani care au fost dusi departe de tara, de cei care au suferit foame si ocara, chiar in „ograda” lor, din partea unor salbatici si prosti gramada, care au crezut ca crema de ghete este de pus pe paine, si care se credeau stapanii tai, gata oricand sa iti aduca aminte ce ieftina e viata ta, pentru ca ei aveau „pistolet” si tu nu…Imi pare rau pentru toate vietile furate, pierdute si mutilate.
    Insa imi pare la fel de rau, pentru miile de romani care nu isi cunosc si nici nu mai cauta originea si identitatea lor, si se considera „moldoveni”, ca si cum ar fi ceva foarte diferit de a fi roman…pe de-o parte inteleg, reminiscentele rusesti in limba, cultul statului sovietic….insa tot e trist. Ce e de facut, acum, in 2011, cand procesul comunismului inca se lasa asteptat ?

    Dumnezeu sa ne ajute!

    • Domnule Erasmus,
      in primul rand vreau sa va multumesc pentru rabdare si atentie. Ce sa zic! Mda… Au trecut parintii si buneii nostri prin multe, dar raul cel mai mare e ca noi, copiii si nepotii (cel putin o mare parte!) nu stim sau ne facem ca nu stim prin ce au trecut ei. Tacticile URSS si propaganda dusa zeci de ani au zombat poporul nostru intr-atat, incat si acum unii mai cred in acele idealuri false, fug de adevra, numindu-se „moldoveni” cu limba de stat „moldoveneasca”, cu istorie „a Moldovei” excluzand orice legatura cu romanii de peste Prut! Totusi eu sper ca generatia tanara va reusi sa faca dreptate, caci le e strain tot ce tine de comunism… si oricum, drumul nostru e spre UE… Da, situatia e trista… ce-i de facut…?… de scris…, trebuie sa scriem cat mai mult adevarurile pe care le cunoastem, ca sa le cunoasca si altii… poate se trezesc. Speram ca asa va fi! Iti multumesc inca odata!

  7. Stelian spune:

    Esti un talent nedescoperit! De ce nu vad jurnalistii aceste bloguri, dar vad doar lingaii care aduc ovatii partidelor politice…

  8. Stach23 spune:

    Daca ai scrie o carte si mi-ai spune unde pot sa o gasesc, as cumpara-o, imi place mult felul tau de a povesti si de a spune lucrurilor pe nume!!

  9. Ion spune:

    Dureros, dar adevarat! Iata acestia sunt adevaratii eroi ai Basarabiei!!! Respect!

  10. Elena spune:

    Esti foarte talentat in maniera de a povesti, cuvintele curg lin si firesc ca nici n-am reusit sa-mi trag aer pana la ultima fraza…. si acum sunt dus pe ganduri…. Bravo! Mai scrie, vreau sa aflu sfarsitul povestii.

  11. Nick spune:

    Un om adevarat!!

  12. Adrian spune:

    Am fost si eu la Ciutulesti! Un sat frumos pe malul Rautului! Pacat ca parintii si buneii nostri au trecut prin asa calvar! Bravo tie ca stii sa spui si ai in inima durerea basarabenilor! Poate or citi si cei ce stau pe facebook si odnoklassniki si or intelege care-s adevaratele valori in viata!!! Adrian

  13. BlackJack spune:

    Este o istorie traita si redata!! Te salut, frate basarabean, sa fii sanatos si sa spui tuturor prin ce-a trecut poporul roman din Basarabia!! Succes in continuare!!

  14. Ion spune:

    Esti un talent! Pacat ca televiziunile nu prezinta astfel de talente astazi, doar manelisti si pitzipoance…

  15. Eugen spune:

    „In 46, in 47,/ Farama cea de paine/ si stropul cel de lapte/ se masurau cu viata, / ce insemna o viata?/Era legata viata, cu ata/ Da, cu ata.” Dumitru Matcovschi

  16. Iurie spune:

    M-a impresionat mult povestea si foarte dureros sa stii ce au facut rusii cu parintii si buneii nostri.
    Respect d-nu Cazacu.

  17. Grigor Ion spune:

    ….Toate le ierti, Doamne de Sus,
    Cu blandete mareata,
    Chiar si pe cei care te-au dus
    in Siberii de gheata….

  18. Elena Cemartan spune:

    Jos Comunistiii!!!!!!!!!!!!!!!!! Unire!!!!!

  19. Elena Cemartan spune:

    Refuz, rezist! Sunt anticomunist!!! Mai scrie, d-le Cazacu, sa stie ticalosii ca noi nu uitam nimic. Si prin ce-au trecut parintii nostri…..

  20. Mihai spune:

    Iata a venit Alianta voastra la putere si adevarul de spre 7 aprilie inca nu l-au aflat. Prin ce-s ei mai buni la voi decat comunstii???Voi blogerii ii pupati in f.nd pe cei care va dau banul, nu aveti verticalitate!

  21. Nori spune:

    Cutremurator!!!

  22. Petru Dinjos spune:

    Da, toate aceste povesti reale sunt foarte cutremuratoare deaceea trebue sa lucram mult cu acei rataciti din Basarabia pentru-ca numai unirea ne scapa si studiul obligator la invatatura(parerea mea).Sa traiti dle Cazacu, sanatate la toata familia D-stra.

  23. MihBu spune:

    Bine fratilor. ADEVARUL mai devreme sau mai tarziu iese la suprafata. Alexandru esti un adevarat fecior de DAC!

  24. fenia spune:

    E foarte interesant te atraje la citit as vrea sa cumpar cartea cind va esi in vinzare. M-a impresionap mult, sukces si multa sanatate

  25. mudokins spune:

    Domnu Cazacu!?…crezi tu ca asa ceva sa intamplat numai in basarabia?,… pai si mama si sora ei cate mi-au povestit despre armata rusa si cate atrocitati sau intamplat…. nici nu mai vreau sa ma gandesc… Ideea in sine este ca lucrurile astea sau intamplat aproape in tot blocul comunist din pacate….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s